Pestera Postojna – Slovenia

June 18th, 2017 No Comments »

Pestera Postojna este cea mai lunga pestera carstica cunoscuta din Slovenia, o adevarata bijuterie a regiunii carstice situata intre Postojna si Trieste si caracterizata prin carene, doline, pesteri si prapăstii, parauri care dispar si lacuri intermitente. Unele din aceste fenomene, care au luat nastere in urma actiunii apei asupra calcarului solubil, au fost indentificate si descrise pentru prima data chiar in Slovenia. Din lungimea de 20 km galerii descoperite pana acum, doar 5,2 km se viziteaza, restul sunt strabatute de parauri sau inundate permanent.
O vizita in Pestera Postojna dureaza doua ore si jumatate, dupa o calatorie de doi kilometrii cu trenul, “mocanita pesterii”, vizitatorii isi continua vizita pe jos pe o distanta de aproape un kilometru, in cea mai frumoasa parte a pesterii, care include Muntele Mare ( cunoscut si sub numele de Calvarul), Pesterile Frumoase si Sala de Concerte. Apoi, vizitatorii se urca din nou in trenulet la statia de lanaga Sala de Concerte si se intorc la intrare. Trenul trece mai intai prin galeriile Vechii Pesteri. Aceasta parte a complexului de pesteri a fost descoperita in 1818 de un localnic pe nume Luka Cec. De atunci, speologii studiaza varsta pesterii, formarea si dezvoltarea ei, precum si alte procese carstice importante din punct de vedere stiintific si comercial. Sectiunea de la intrarea in pestera a fost vizitata si inainte de anul 1818, semnaturile de pe peretii galeriilor de la intrare dovedesc ca pestera era vizitata inca din secolul al XIII-lea. Prima sina de cale ferata din interiorul pesterii a fost construita in 1872.
In 1884, vechiul sistem de iluminare, constand in torte, lumanari, lampi cu ulei si acetilena, a fost inlocuit cu lumina electrica.
In 1967, in pestera s-a construit o sina de cale ferata circulara, ceea ce permite ca pana la 14.000 de turisti sa poata vizita zilnic cele mai frumoase parti ale Pesterii Postojna.
 
Pestera Postojna s-a format in calcarul aparut in apa marii acum 70 milioane de ani, in Cretacic. In timpul perioadei Tertiare, marea s-a retras si pe uscat au inceput procesele carstice. In epoca Pliocena, acum aproximativ 3 milioane de ani, raurile de suprafata au inceput sa dispara in calcar si sa curga prin subteran inspre nord si catre Marea Panonica, din care astazi nu a mai ramas decat Marea Neagra. Paraurile subterane au format galeriile pe trei niveluri. Cele mai vechi galerii sunt cele uscate de la nivelul superior. Acestea s-au surpat in mai multe locuri si sunt greu accesibile, cele mai recente sunt galeriile inundate, aflate  la adancimea de 15-20 m, care sunt modelate in zilele noastre prin actiunea raului subteran Pivka. Acest rau poate fi vazut afara, langa intrare, unde coboara in pestera si apoi in Pestera Insula, Pestera Neagra si Pestera Pivka.
Nivelul cel mai extins al Pesterii Postojna, cel din mijloc, a fost sapat de predecesorul raului Pivka la inceputul Epocii Glaciare, acum 1,5 milioane de ani. Pestera Postojna este renumita pentru extraordinara varietate de speleoteme ( formatiuni de pestera cum ar fi stalactitele, stalagmitele, perlele de caverna, etc) intr-o mare gama de culori si forme. Culoarea rosiatica provine de la argila carstica bogata in oxizi de fier. Nuantele de negru si gri, vin de la oxizii de mangan. In afara de forma si si culoare, speleotemele se diferentiaza dupa varsta. Speleotemele cele mai vechi din Pestera Postojna au inceput sa se formeze acum mai bine de 500.000 de ani. Cele mai multe speleoteme a caror varsta este cunoscuta au mai putin de 50.000 de ani. Temperatura in pestera este destul de constanta, respectiv 10 ° C pe toata durata anului.
Muntele Mare ( Calvarul ) reprezinta punctul cel mai inalt de pe traseu prin pestera – cu 40 de metri mai inalt fata de intrarea in pestera. Muntele s-a format in urma prabusirii unor blocuri desprinse din tavanul a ceea ce era odata o sala la intersectia galeriilor subterane. Aici tavanul are o grosime de 50 de metri si datorita boltii naturale este extrem de solid.
Partea din Pestera Postojna cunoscuta si sub numele de Pesterile Frumoase este o adevarata bijuterie a acestei lumi subterane. Aceste galerii cu putin mai lungi de 500 metri au fost descoperite in 1891, dar nu au fost deschise accesului turistilor pana in 1926. Ele contin o serie de incaperi frumoase cum ar fi: Sala Alba, Sala Rosie si Sala Tuburilor, decorate cu stalagmite albe si respectiv rosii si cu stalactite minuscule cunoscute sub numele de tubulete sau spaghete. Intrarea in Pesterile Frumoase se face traversand Podul Rusesc, construit de prizonierii rusi in timpul Primului Razboi Mondial. Sala Tuburilor, isi datoreaza numele, numeroaselor stalactite minuscule, subtiri ca spaghetele, de pe tavan.
Din Pesterile Frumoase, drumul va conduce de-a lungul unui tunel cu lungimea de 100 m construit de om, catre Galeria Rusa.
De aici un al doilea tunel, lung de aproximativ 500 m face legatura cu Pestera Neagra si Pestera Pivka.
 
Pe 23 aprilie 1944, partizanii au venit prin acest tunel dinspre Pestera Neagra, si si-au croit drum spre un depozit de combustibil de langa intrarea principala si i-au dat foc si apoi au revenit la suprafata pe acelasi drum, trecand prin Galeria Rusa si Pestera Neagra. De la Galeria Rusa se ajunge la punctul cel mai de jos din calatoria prin pestera, la 20 de metri sub nivelul intrarii si la peste 100 m adancime de la suprafata.
Cea mai frumoasa stalactita din pestera si la baza Muntelui Mare, este Diamantul, simbolul Pesterii Postojna.
Sala de Concerte este cea mai mare sala din Pestera Postojna , are o inaltime de aproximativ 40 de metrii si poate adaposti pana la 10.000 de persoane. Aici exista un ecou foarte puternic, care dureaza aproape 6 secunde.Sala acopera o suprafata de 3000 m². Lumea carstica subterana a Pesterii Postojna adaposteste un mare numar de animale – specii aparte de gandaci, greieri, paienjeni, creveti, miriapozi etc. Cel mai renumit “locuitor” al pesterii este olm sau “pestele – om ” (Proteus anguinus). Pestele -om este orb si respira prin branhii externe. Poate sa traiasca pana la 100 de ani si traieste numai in ape carstice ale Carstului Dinaric, unde se hraneste cu microorganisme.

 

sa privesti Beiul in ochi…

May 2nd, 2017 No Comments »

Privind originea si denumirea Lacului Ochiul Beiului, circula numeroase legende.
Iata cateva legende legate de acest lac.

1. Se spune ca un bei turc, pe nume Beg, s-a indragostit nebuneste de o tanara fata de prin partea locului, pe care a rapit-o si a inchis-o in Turnul Mare din Cheile Nerei. In timpul noptii insa, cu ajutorul unei funii impletita din propria-i rochie, fata reuseste sa scape si sa fuga, coborand la baza stancii in Valea Nerei. De durere, turcul Beg a plans atat de mult, incat din lacrimile lui s-a format acest minunat lac Lacul Ochiul Beiului.
Aceasta legenda a Lacului Ochiul Beiului ne aduce aminte si de ruinele unei fortificatii medievale, Turnul Mare al lui Beg din Cheile Nerei.
IMG_2915  IMG_2923
2. Se spune ca fiul pasei din Varadia, intr-unul din drumurile sale prin Valea Beusnitei, a fost atras de frumusetea si cantecul unei ciobanite. Cei doi tineri s-au indragostit unul de celalalt. Afland de idila fiului sau si dorind sa curme aceasta legatura, batranul pasa a pus slugile sa o omoare pe fata de valah. Tanara pastorita a sarit atunci de pe stanca si a murit, iar fiul pasei afland de moartea ei s-a injunghiat langa trupul iubitei. Se spune ca fata s-a transformat in râu – Râul Beusnita, iar tanarul in lac – Lacul Ochiul Beiului.
IMG_3005  IMG_2934
3. Se povesteste despre un bei turcesc care s-a ascuns de tatal sau, hoinarind prin padurile de nespusa frumusete ale Cheilor Nerei, loc unde si-a gasit nu numai linistea, vanatul, ci si dragostea unei frumoase valahe.
„Caci se iubeau cuminte si-asupra de masura
Cand prospetimi stelare sclipeau peste copaci”.
Dar cum batranul pasa, tatal beiului, este categoric, „Din semintii ghiaure nu-mi vreau nora mie”, trimite lefegii „tainic s-o înhate pe ciobanita juna”. Lacul s-ar fi format din prabusirea tragica a celor doi îndragostiti, a beiului cu iubita lui moarta, de pe stanca.
IMG_3008  IMG_3010
4. Legenda spune că în vremurile acelea Banatul era stăpânit de turci iar un bei tânăr și foarte bogat obișnuia să vâneze pe acele meleaguri; într-una din zile, pe când se afla la vânătoare, in Poiana Florii a zărit o frumoasă ciobăniță și s-a îndrăgostit pe loc de ea. Și fetei i-a căzut cu tronc turcul așa că au început să se iubească fără să țină cont de religie sau diferența de bogăție dintre ei doi.
Tatăl beiului, aflând despre dragostea dintre cei doi, a trimis oșteni să omoare fata care-i sucise mințile fiului său. A sărit beiul în apărarea fetei și s-a luptat cu oștenii dar degeaba, au înjunghiat-o pe biata păstoriță în vîrf de stâncă ucigând-o pe loc. În timpul luptei, beiul și-a pierdut un ochi și în locul în care a căzut acesta s-a format lacul carei poartă numele. A plâns mult după fată și dragostea dintre ei doi apoi, nemaiputând rezista durerii din inimă, a scos hangerul și s-a înjunghiat. Din lacrimile beiului s-a format izvorul care alimenteaza lacul.
IMG_2933  IMG_3007
5. O altă legendă spune că în noaptea de Sânziene, la Ochiul Beiului, se strâng, se îmbăiază și dansează ielele pădurii. Ele sfârșesc jocul înainte de ultimul cântat al cocoșilor. Localnicii leagă dispariția celor plecați și pierduți în pădurea virgină de puterea amăgitoare a celor șapte iele.

IMG-20170430-WA0004În realitate, lacul carstic Ochiul Beiului este situat la o altitudine de 310 m, într-­un „crater” si face parte din Parcul National Cheile Nerei, situat în Munții Aninei, aflandu-se pe Valea Râului Beu, unde acesta se întâlnește cu Râul Beușnița.
Lacul 
are o adâncime de aproximativ 4 m și un diametru total de 20 m, este alimentat de un izbuc, un izvor care alimentează mereu lacul cu o apă cristalină și de o culoare ireală (verde-albastra). Datorită acestei alimentări continue a lacului, acesta nu îngheață niciodată temperatura apei fiind vara de +4 grade iar iarna urcând chiar și la + 10 grade.


  • Facebook
  • LinkedIn